Mi-e dor de o băutură tare... de o băutură fără prejudecăti...

fără rețineri...

fără păreri de rău...

fără măsură...

și desigur fără singurătate...

Interminabil monolog de seară
Eul visează-o fecioară
Egoul o face murdară...

Naivitate... Sfîntă Naivitate!

Și iar încep să mă gîndesc la tine neîncetat. Și tot ce se petrece încerc să îți povestesc imaginar într-un monolog prostesc... Vorbesc cu tine permanent, e absurd ceea ce fac pentru că în realitate ești la mii de km depărtare... și chiar de ai fi la un pas de mine nu ți-ar fi interesantă goliciunea sufletului meu... a trupului da.... aștepți cu nerăbdare și eu ca o proastă aș accepta, în speranța că macăr o fărîmă din sufletul meu se va dezgoli nedezlipindu-se de trup... Și ca să fiu cu totul sinceră, recunosc că, nici nu mi-am permis să mă gîndesc la asta, mă convingeam că e alegerea mea, dar foaia nu mă întreaba ce trebuie să aștern, îmi dezvăluie secretele fără rețineri și-mi trezește inconștientul de care nu mă mai pot ascunde...

Tristețea sărbătorilor - Nicolae Dabija

Cîtă tristețe au în ele sărbătorile
știu numai florile.
Știe numai inima-n mine
cînd i-i dor, și nu știe de cine.

Ce ai, inimă?! - spune și mie
ți-i dor de cine n-ar trebui să-ți fie
Și ți-am spus inimă-soră, inimă-frate:
ce iubești tu - nu se mai poate!

Ochii aceia, ca niște ceruri clătinate de fagi -
n-u  t-r-e-b-u-i-e  să-ți fie dragi,
și gura cu mireasmă de fragă -
te rog, te implor: să nu-ți fie dragă!!!

De-atîtea ori ți-am spus - să nu-ți fie dor
decît de stele și de nor,
dar tu iubești floarea sărutată de moarte,
și-un suflet care-i mai departe decît departe.

Cîntă fanfara o serenadă uitată
în parcul întretăiat de lumini.
Atît de singur nu m-am simțit niciodată
ca-n mijlocu-acestei mulțimi.

Și nici măcar nu știu ce-aș putea să mai fac,
inima mea, să te împac?!
Am citit undeva o frază naivă și tristă
că fără durere dragoste nici nu există.

Cîtă tristețe au în ele sărbătorile
știu numai florile
și frunzele ce cad, lăsînd dîre-n lumine;
și mie mi-i dor, și nu știu de cine.

Între filosofie și inspirație...

Sunt disperată și aș vrea să înjur, dar nu are sens, oricum e un monolog pustiu care nici măcar nu m-ar ajuta să mă simt mai bine și pe care evident nimeni nu o să-l citească ... un mesaj către nicăieri format din gînduri întrerupte și ridicole.
Ca să încep aceste rînduri a cam trecut vre-o jumate de oră...timpul meu pierdut...am căutat o melodie care să mă ajute să mă relaxez, niște imagini care ar trebui să-mi servească ca inspirație... dar Inspirație nu-i... și nu-i demult, de o zi, o săptămînă, jumate de an, aproape un an...Poate și era în unele momente, dar o alungam tot timpul, mă speriam de Ea, credeam că e ceva înșelător și că nu e posibil să se întoarcă, dar venea uneori, nu des...și mă aștepta...cuminte. Acum înțeleg că nu m-am folosit de moment, că ceea ce a trecut nu doar ca nu mai poate fi întors dar nu se poate repeta niciodată. Eram sigură că inspirația nu e în mine ci într-o oarecare persoană, în prima mea dragoste, în a doua, a treia...nu a mai fost...poate într-o persoană ce era mereu alături, de care eram nedespărțită, care îmi era și psiholog și enciclopedie de distracție și viață...de inspirație...dar nu sunt sigură...așa cum nu sunt sigură că exist... De cînd am descoperit că unicul lucru care mă transpune în ceea ce toți numesc viață, existență sunt aproximativ trei ani... de trei ani am aflat că Trebuie să scriu, că înnebunesc dacă nu o fac...și înebunesc... pentru că nu o pot face și nu am cui spune...și e bine că nu am cui spune...mai bine să înjur...fuck! Și e atît de umilitor că pierzîndu-mi inspirația nu pot scri nici o mică introducere la un referat de filosofie... a dracului de filosofie dacă nu îmi poate întoarce Inspirația...

Știi...pînă să te întîlnesc pe tine mi s-a întîmplat să înnebunesc de dragoste, dar de indiferență nu am crezut niciodată că voi înnebuni...

Dragostea dintîi - Nicolae Dabija

Rămîi, rămîi,
de-a pururi dragostea dintîi
În gînd, în vis, în amintire -
rămîi, întîia mea iubire

Cînd pomii sîngeră, pe deal,
cînd luna trece pe sub val,
și brazii toți se fac tămîi,
rămîi, iubirea mea, rămîi.

Cînd pomului, în primăvară,
prea-multă floare i-i povară
și-amurgul pare un lămîi -
rămîi, rămîi...

Cînd se trezește-n mine-un cînt,
dar sa-l rostesc mă înspăimînt
cînd piatra și mai mută îi -
rămîi!

Bună dimineața, 25 noiembrie! 

Glossă - Mihai Eminescu

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?...
Tu așază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpănă-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.


Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimica,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Afară-i toamnă - Mihai Eminescu

Afară-i toamnă, frunza împrăştiată,
Iar vântul zvârlă 'n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ de gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odată aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

no comment... just listening...

La Vadul-lui-Vodă - Valentin Roșca

La Vadul-lui-Vodă făcut-am popas
De tihnele iernii la numai un pas.
De doinele Nistrului - numai la doi,
Destul doar o creangă de velniș să-ndoi
Destul doar un ram de arțar să atingi,
Și apele-ți sună pe-aproape tilingi.
Destul e văzduhul să tragi în plămîni,
Și-n jurul tău cîntă stejarii bătrîni.
Destul doar un pumn de nisip să apuci,
Și urcă din valuri albastre năluci.
Și cîte sînt păsări pestrițe în crîng,
La numai un semn al iubirii se strîng,
Întreaga lor gintă plătind la soroc
Fărîma, pe care i-o dai, de noroc.
La Vadul-lui-Vodă făcut-am popas
Și inima-mi, biata, la Vad a rămas.
La Vad, lîngă malul pe unde-un poet
Iubirea de viață-și consumă discret.
Tăcere! Rămînă pe gînduri, căci vrem
Să-și scrie în tihnă supremu-i poem!

Departe sunt de tine - Mihai Eminescu

Departe sunt de tine și singur lângă foc,
Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeșteptînd în față-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vîntul lovește în ferești,
Se-toarce-n gîndu-mi firul duioaselor povești,
Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mîni subțiri și reci;
Cu brațele-amîndouă de gîtul meu te-anini
Și parcă-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini...
Eu strîng la piept averea-mi de-amor și frumuseți,
În sărutări unim noi sărmanele vieți...
O! glasul amintirii rămîie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din brațele-mi te-ai smuls...
Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult!

De dragoste - Nicolae Dabija


Zarea se-norează. Cad de sus omături.
Dor îmi e de tine , chiar cînd ești alături.

Frunza se destramă. Ceruri cad în ape.
Dor îmi e de tine , chiar cînd ești aproape.

Iar afară plouă, ceruri viscolesc -
să nu mă mai satur să te tot privesc.

Draga mea, iubito, floare-ngîndurată -
a mea întotdeauna, și-a mea niciodată.

Oare și atuncea , după ce-o să mor,
tot așa de tine o să-mi fie dor?!

Cărbunii - Octavian Goga

Cărbunii când ţi-or arde-n vatră
În seri de ani târzii şi goi,
Tu stând la lespedea de piatră
Să te gândeşti c-am ars şi noi...

Iar când din ochii de jăratic
Vor tresări scântei-scântei,
Să ştii că visul meu sălbatic
S-a mai aprins o dată-n ei.

De-aș putea să uit totul, să rămîn doar cu senzațiile... Să fiu o pagină albă pentru frumzele care zboară purtînd toate apusurile în culoare, pentru vîntul veșnic morocănos, dar liber, pentru ploile lungi și senzuale... Poate atunci aș învăța cît de intense pot fi clipele și cît de puțin trebuie pentru a iubi viața.

Amurg violet - George Bacovia 

Amurg de toamnă violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orașul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...
Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;
Mulțimea toată pare violetă,
Orașul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orașul tot e violet.

 Rondelul orașului mic - Alexandru Macedonski

Orașul mic te fură-ncet
Cu ale lui tăcute strade,
Cu oameni proști, dar cumsecade,
Ce nici nu știu că sînt poet.

Cu centrul intim și cochet,
Și fără case cu arcade;
Orașul mic te fură-ncet
Cu ale lui tăcute strade.

Prin umbra parcului discret,
Nu se strecoară mascarade
Și nu s-aud în el tirade
Despre-al politicei secret.

Orașul mic te fură-ncet.

Sunt prizoniera propriilor iluzii, propriilor gînduri și chiar libertatea nu îmi este cu putință să o simt din cauza propriilor piedici - a celor care nu există și nu pot să existe în afara imaginației mele.
E o durere imensă să trăiesc de pe o zi pe alta fără prieteni și fără dușmani, fără un suflet pereche care m-ar scoate din această veșnicie a singurătății...
Erau cîteva zile de cînd încercam o stare de nedescris, nu era o suferință tipică unor perioade de disperare, îmi otrăveam nu doar sufletul ci și trupul, mă trezeam din somn și simțeam un dezgust pentru mine, nu îmi puteam ierta alegerile, nu îmi găseam locul, eram sigură că trebuie să fiu în altă parte, să fac altceva, să fiu altcineva, dar era tîrziu, mult prea tîrziu pentru că destinul meu s-a născut înaintea mea și a hotărît totul... Astăzi însă sunt liberă și sunt hotărîtă să rămîn așa pînă cînd destinul nu mă va trezi la realitate...sau poate este ceva mai puternic decît soarta, mai puternic decît mine...