într-o zi, cînd mă voi trezi -
nu vei mai fi
și tot ce am simțit cîndva
precum o umbră-ncet va dispărea,
și în aceeași clipă eu voi sesiza
că nici măcar nu te-am uitat,
e mult mai simplu -
încît tu, n-ai existat...

Dragul meu Moș Crăciun,

Te aștept cu nerabdare și în acest an, încă mai cred... și pentru că am fost o fetiță cuminte vreau din tot sufletul să-mi îndeplinești dorința mea de a fi fericită... căci doar o fericire există în viața aceasta pămîntească... iubirea adevărată, împărtășită și eternă.

A ta, încă copil, R.

Și cine s-ar gîndi că cu fiecare cuvînt pe care nu l-am scris mi se pierde o fărîmă din suflet, fiecare vers care vrea să se nască dar eu îl omor, mă omoară pe mine. Nu m-am gîndit nici-o clipă că o zi sumbră de februarie în care o să scriu prima poezie îmi va aduce un astfel de blestem, blestemul celor nescrise, blestemul celor ce vreau să le spun dar mi-e frică, blestemul neputinței de a urma intuiția și de a mîngîia inspirația cu frzae iluzorii. Nimeni nu m-ar înțelege dacă i-aș zice că nu pot scri și astă mă doare, mă doare atît de tare încît aș vrea să urlu și să bat cu pumnii în pămînt, să mă mușc pînă la răni și să uit...să uit că vreau să scriu, să uit așteptarea că într-o bună zi nu voi rezista și tot ce mă înneacă se va vărsa pe hîrtie...

Bărbatul înflori la primul semn 

al trupului plăpînd, înșelător fiind,  

c-o mască de candoare-nmiresmată,

cu fața-mbujorată de eterne melodii

și castități trandafirii unduitoare

c-o singură mișcarea-nnebunea pe orișicare.

Și cum cel trup se legăna pășind

Cu a misterelor naturii întrupate

Barbatul se ruga tot tremurînd

Rînd după rînd, în gînd, mai vrînd...

Iar acel trup ca un martir al ispășirii

Se-nfierbînta la gîndul dezgolirii

Și nimeni nu se îndoia că de rușine,

Căci cel nevinovat se poate-abține...

Și cît fecioara asculta în fiecare seară

Cea rugă de bărbat ce înfioară

Se năpusti oricum ușoară ,

Căci trupul feciorelnic devenise o povară...

Cum ea ardea din ce în ce mai tare,
pentru ispitele nemuritoare,
deja în glas bărbatul se ruga-n uitare.

Și ca să-i fie ruga-n totul auzită

Fecioara-i ispăși păcatele-mblînzită...

                  Iarna


E iarnă... Îngerii aruncă cenușa din sobe,

Cad fulgi mulți din cer, ușori și blajini...

E iarnă... Pășesc pe argintul zăpezii sub stele

Și luna-nghețată varsă raze-n fîntîni.
E iarnă... Privesc cum crivățul zugrăvește desene
Și o lume întreagă pe ferestre-mi atîrnă.
E iarnă... Și-atîta plăcere –
Mă face să uit, de grijile mele...

Decembre - George Bacovia

Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, privește -
Mai spune s-aducă jăratec
Și focul s-aud cum trosnește.

Și mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aș vrea să le-nvăț simfonia.

Mai spune s-aducă și ceaiul,
Și vino și tu mai aproape, -
Citește-mi ceva de la poluri,
Și ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Și toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citește nainte.

E ziuă și ce întuneric...
Mai spune s-aducă și lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Și-a prins promoroacă și clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi și nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citește nainte.