Mișcare

De-ai ști că te aștept de o eternitate,

Doar să devii al trupului răgaz –

Durere...

Cînd ești în lipsă și cînd ești aproape

A corpurilor transpirate veșnicii –

Plăcere...

Iar buzele le-ntinzi cît mai aproape...

Cu sărutări fierbinți pe mărul lui Adam –

Creare...

Pe trupu-mi slab alt trup

De două ori mai mare –

Mișcare...

Ah! Unde sunt poeții?!

Măcar cei rătăciți

Să-mi cînte suferința

De doruri prea fierbinți.

Ah! Unde sunt mișeii?!

Să-mi toarcă melodii

De patimi întristate

Și valuri argintii...

Dar, iată-mi-s, călăii –

În mine s-au ascuns

Și nopțile îmi fură

Lor zile nu-s deajuns...

Mizerabil domn de ceară,

Peste buze-mi se strecoară

Și-și întinde palma lin

Spre mireasma de afin.

Și mă-nghite, mă străpunge,

Cu-ale nopții clipe lunge,

Mă tîrăște sub o stea

Ca să soarbă și din ea.

Dar prin corpul lui fierbinte

Fecioria mea se simte,

Cînd se pierde, mă-nfioară –

Mizerabil domn de ceară...

Poetului necunoscut - Tudor Arghezi

Când ți-ai pornit clădirea altarului visat. 
Vezi ca, furat de iazme, să nu te fi înșelat. 
De vreme ce-ai să umbli prin suflete-n cuvinte, 
Te legi de la-nceputuri, visând, cu jurăminte. 
Dezgropi pe om din beznă, faci stelele să cânte. 
Să n-ai deșertăciune, nici har să te-nspăimânte. 
Cu tainele nu-ncape de-a gluma să te joci: 
Câte cuvinte-n carte, atâtea-s și găoci. 
Așteaptă alte zmalțuri, mai proaspete, și vor 
O scânteiere nouă și dinlăuntrul lor.

Un blestem te-mpresoară din veac în veac, dar tu 
Îi ești dator clădirii s-asculți de el, sau nu. 
Altarul ca să fie și pietrele să ție 
Cer inima și viața zidite-n temelie.

Alunecă-n deșertul nemiloasei văi

Și întărește-ți forțele, intrus,

Căci drumul e anevoios

De întors – dus.

Fierbinte-ți gura se va rătăci

Între-a colinelor amurg,

Iar mîna între coapse-mi se va fi supus

De jos în sus.

Și ochii plimbă-ți-i printre picturi

De-a ramurilor brațe lungi,

Doar uită-te, cum se apleacă unduios

De sus în jos.

Cînd trupul ți se înfierbîntă la apus

Între deșertul bej-trandafiriu,

Tu, gustă și din fructul stors –

De dus-întors.

Pedeapsă - Leonida Lari

Trec norii ca niște turme-n visare
Și duce-m-aș pe urma lor -
C-un vers ai putea să mă-nlănțui mai tare
Decît c-o privire de dor.

În tot ce se-ntîmplă în văile firii
De-auzul din mine mă tem,
Iubită de muze, și clipa iubirii
Îmi este aproape-un blestem.

Mă fură, mă leagă cuvinte durute -
De ce oare-așa m-am născut? -
C-un vers ai putea să-mi iei capul mai iute
Decît cu un aprig sărut.

Rondelul meu - Alexandru Macedonski

Când am fost ură am fost mare,
Dar, astăzi, cu desăvârșire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.

Ești mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ți-este inima iubire,
Când ți-este sufletul iertare.

Știu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viață trecem în neștire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriștea cât de mare,
Și înălțarea e-n iertare.