Senzația de rătăcire e oarecum prezentă pe jumătate. Am încercat să nu mă gîndesc la ceea ce s-a întîmplat, să nu sufăr exagerat sau să plîng în hohote. Desigur, în primele zile, stînca de pe pieptul meu mă sugruma în tăcere și lacrimile curgeau ca un rîu rătăcit. Apoi am încercat să merg mai departe, să neg cele întîmplate, să îmi repet că nu am iubit, că nu se merită, că timpul nu o să mă cruțe, și asta e... Simt cu tot trupul că în ziua în care voi realiza în totalitate că a fost într-adevăr ceva și anul acesta este cît se poate de real, atunci mă tem că nu o să rezist. O isterie de nervi ar fi prea puțin, o depresie lungă și dureroasă este inevitabilă. Am încercat să-mi construiesc imaginar viața ulterioară, însă nu o văd, va fi una pustie, lipsită de dragoste, deschidere și speranță.  Ceasul e de vină...

Legat de pat, înaripat,

 crispat de pofte și păcat

A înnoptat,

dar mai întîi de toate l-am probat...

Era dotat –

cu-aceleași pofte și păcat.

M-a inspirat neașteptat

cam tot atunci cînd l-am probat

m-a îmbătat...

l-am dezlegat...

Și iarăși el m-a îmbatat,

m-a mîngîiat

m-a sărutat(acolo)

m-a dus în rai 

și m-a legat.

Bărbat.

Mișcare

De-ai ști că te aștept de o eternitate,

Doar să devii al trupului răgaz –

Durere...

Cînd ești în lipsă și cînd ești aproape

A corpurilor transpirate veșnicii –

Plăcere...

Iar buzele le-ntinzi cît mai aproape...

Cu sărutări fierbinți pe mărul lui Adam –

Creare...

Pe trupu-mi slab alt trup

De două ori mai mare –

Mișcare...

Ah! Unde sunt poeții?!

Măcar cei rătăciți

Să-mi cînte suferința

De doruri prea fierbinți.

Ah! Unde sunt mișeii?!

Să-mi toarcă melodii

De patimi întristate

Și valuri argintii...

Dar, iată-mi-s, călăii –

În mine s-au ascuns

Și nopțile îmi fură

Lor zile nu-s deajuns...

Mizerabil domn de ceară,

Peste buze-mi se strecoară

Și-și întinde palma lin

Spre mireasma de afin.

Și mă-nghite, mă străpunge,

Cu-ale nopții clipe lunge,

Mă tîrăște sub o stea

Ca să soarbă și din ea.

Dar prin corpul lui fierbinte

Fecioria mea se simte,

Cînd se pierde, mă-nfioară –

Mizerabil domn de ceară...

Poetului necunoscut - Tudor Arghezi

Când ți-ai pornit clădirea altarului visat. 
Vezi ca, furat de iazme, să nu te fi înșelat. 
De vreme ce-ai să umbli prin suflete-n cuvinte, 
Te legi de la-nceputuri, visând, cu jurăminte. 
Dezgropi pe om din beznă, faci stelele să cânte. 
Să n-ai deșertăciune, nici har să te-nspăimânte. 
Cu tainele nu-ncape de-a gluma să te joci: 
Câte cuvinte-n carte, atâtea-s și găoci. 
Așteaptă alte zmalțuri, mai proaspete, și vor 
O scânteiere nouă și dinlăuntrul lor.

Un blestem te-mpresoară din veac în veac, dar tu 
Îi ești dator clădirii s-asculți de el, sau nu. 
Altarul ca să fie și pietrele să ție 
Cer inima și viața zidite-n temelie.

Alunecă-n deșertul nemiloasei văi

Și întărește-ți forțele, intrus,

Căci drumul e anevoios

De întors – dus.

Fierbinte-ți gura se va rătăci

Între-a colinelor amurg,

Iar mîna între coapse-mi se va fi supus

De jos în sus.

Și ochii plimbă-ți-i printre picturi

De-a ramurilor brațe lungi,

Doar uită-te, cum se apleacă unduios

De sus în jos.

Cînd trupul ți se înfierbîntă la apus

Între deșertul bej-trandafiriu,

Tu, gustă și din fructul stors –

De dus-întors.