într-o zi, cînd mă voi trezi -
nu vei mai fi
și tot ce am simțit cîndva
precum o umbră-ncet va dispărea,
și în aceeași clipă eu voi sesiza
că nici măcar nu te-am uitat,
e mult mai simplu -
încît tu, n-ai existat...

Dragul meu Moș Crăciun,

Te aștept cu nerabdare și în acest an, încă mai cred... și pentru că am fost o fetiță cuminte vreau din tot sufletul să-mi îndeplinești dorința mea de a fi fericită... căci doar o fericire există în viața aceasta pămîntească... iubirea adevărată, împărtășită și eternă.

A ta, încă copil, R.

Și cine s-ar gîndi că cu fiecare cuvînt pe care nu l-am scris mi se pierde o fărîmă din suflet, fiecare vers care vrea să se nască dar eu îl omor, mă omoară pe mine. Nu m-am gîndit nici-o clipă că o zi sumbră de februarie în care o să scriu prima poezie îmi va aduce un astfel de blestem, blestemul celor nescrise, blestemul celor ce vreau să le spun dar mi-e frică, blestemul neputinței de a urma intuiția și de a mîngîia inspirația cu frzae iluzorii. Nimeni nu m-ar înțelege dacă i-aș zice că nu pot scri și astă mă doare, mă doare atît de tare încît aș vrea să urlu și să bat cu pumnii în pămînt, să mă mușc pînă la răni și să uit...să uit că vreau să scriu, să uit așteptarea că într-o bună zi nu voi rezista și tot ce mă înneacă se va vărsa pe hîrtie...

Bărbatul înflori la primul semn 

al trupului plăpînd, înșelător fiind,  

c-o mască de candoare-nmiresmată,

cu fața-mbujorată de eterne melodii

și castități trandafirii unduitoare

c-o singură mișcarea-nnebunea pe orișicare.

Și cum cel trup se legăna pășind

Cu a misterelor naturii întrupate

Barbatul se ruga tot tremurînd

Rînd după rînd, în gînd, mai vrînd...

Iar acel trup ca un martir al ispășirii

Se-nfierbînta la gîndul dezgolirii

Și nimeni nu se îndoia că de rușine,

Căci cel nevinovat se poate-abține...

Și cît fecioara asculta în fiecare seară

Cea rugă de bărbat ce înfioară

Se năpusti oricum ușoară ,

Căci trupul feciorelnic devenise o povară...

Cum ea ardea din ce în ce mai tare,
pentru ispitele nemuritoare,
deja în glas bărbatul se ruga-n uitare.

Și ca să-i fie ruga-n totul auzită

Fecioara-i ispăși păcatele-mblînzită...

                  Iarna


E iarnă... Îngerii aruncă cenușa din sobe,

Cad fulgi mulți din cer, ușori și blajini...

E iarnă... Pășesc pe argintul zăpezii sub stele

Și luna-nghețată varsă raze-n fîntîni.
E iarnă... Privesc cum crivățul zugrăvește desene
Și o lume întreagă pe ferestre-mi atîrnă.
E iarnă... Și-atîta plăcere –
Mă face să uit, de grijile mele...

Decembre - George Bacovia

Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, privește -
Mai spune s-aducă jăratec
Și focul s-aud cum trosnește.

Și mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aș vrea să le-nvăț simfonia.

Mai spune s-aducă și ceaiul,
Și vino și tu mai aproape, -
Citește-mi ceva de la poluri,
Și ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Și toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citește nainte.

E ziuă și ce întuneric...
Mai spune s-aducă și lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Și-a prins promoroacă și clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi și nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citește nainte.

 

Vreau să o faci foarte încet, să nu simt absolut nimic, așa încît a doua zi să mă trezesc și să uit tot ce mi-a fost neplăcut, cum în așteptarea de a primi ce ți se cuvine îmi lăsai urme pe trup, cum instinctul agresiv era încremenit în trăsăturile tale atît de cunoscute și adorate cîndva... Aș vrea să fii istovit, dar destul de lucid ca să înțelegi că ceea ce faci e un sfîrșit pentru mine...Aș vrea să te oprești pentru cîteva clipe, ezitînd, ca să-mi aștern pe chip un zîmbet ironic, fie de mulțumire, fie de dispreț... doar clipa va hotărî. Așa aș vrea să pleci din lumea mea...

Iar am scăpat priveliștea primilor fulgi...mă duc să îi pîndesc...hehe))

Nu trebuie să vă temeți de tristețe... lumea se poate cunoaște doar în comparație cu ceva. Fără melancolie, fericirea ar avea altă tentă decît cea pe care o știm și nu ar mai fi atît de rîvnită. Meditație plăcută tuturor...

E timpul să pun punct acolo unde nu e nimic scris și unde nu există loc pentru un oarecare gînd... Nu o să regret pentru că nu îmi este dureros. E doar o obsesie trecătoare, nu îmi pot explica de ce încerc să mă mint și să îmi atribui ceea ce nu simt. Știu că sunt singură de prea mult timp și am senzația că așa va rămîne pentru totdeauna... e ceva anormal, dar poate asta mi-e soarta, și cine aș fi eu dacă m-aș pierde în umbra unei fericiri?! Mi-e frică să scriu tot ce gîndesc, nu o să neg faptul că de multe ori îmi imaginam că vom fi împreună, că mă vei cuprinde așa fragedă cum sunt și vei rămîne acel unic... dar știu că nu e așa, de ce atunci nu mă opresc?! Poate e tîrziu, dar știu că am fost îndrăgostită de multe ori și mai tare decît acum și cel mai greu a fost să fac ceea ce fac acum, să înșir tot ce mă frămîntă și să uit, să las foaia să-mi fure tot ceea ce simt. Ar trebui să scriu toate neajunsurile tale aici, dar nu pot... nu ești perfect, dar ești deosebit... Sună ca o frază de înmormîntare, îmi pare rău, poate nu ar trebui, dar sunt hotărîtă să fac asta, și a venit timpul... Aici ar trebui să fie punctul, dar mă întorc și mai adaug două. Te iubesc pentru că nu te pot cunoaște, pentru că ești un mister... și mister să rămîi.