Senzația de rătăcire e oarecum prezentă pe jumătate. Am încercat să nu mă gîndesc la ceea ce s-a întîmplat, să nu sufăr exagerat sau să plîng în hohote. Desigur, în primele zile, stînca de pe pieptul meu mă sugruma în tăcere și lacrimile curgeau ca un rîu rătăcit. Apoi am încercat să merg mai departe, să neg cele întîmplate, să îmi repet că nu am iubit, că nu se merită, că timpul nu o să mă cruțe, și asta e... Simt cu tot trupul că în ziua în care voi realiza în totalitate că a fost într-adevăr ceva și anul acesta este cît se poate de real, atunci mă tem că nu o să rezist. O isterie de nervi ar fi prea puțin, o depresie lungă și dureroasă este inevitabilă. Am încercat să-mi construiesc imaginar viața ulterioară, însă nu o văd, va fi una pustie, lipsită de dragoste, deschidere și speranță.  Ceasul e de vină...