Și cine s-ar gîndi că cu fiecare cuvînt pe care nu l-am scris mi se pierde o fărîmă din suflet, fiecare vers care vrea să se nască dar eu îl omor, mă omoară pe mine. Nu m-am gîndit nici-o clipă că o zi sumbră de februarie în care o să scriu prima poezie îmi va aduce un astfel de blestem, blestemul celor nescrise, blestemul celor ce vreau să le spun dar mi-e frică, blestemul neputinței de a urma intuiția și de a mîngîia inspirația cu frzae iluzorii. Nimeni nu m-ar înțelege dacă i-aș zice că nu pot scri și astă mă doare, mă doare atît de tare încît aș vrea să urlu și să bat cu pumnii în pămînt, să mă mușc pînă la răni și să uit...să uit că vreau să scriu, să uit așteptarea că într-o bună zi nu voi rezista și tot ce mă înneacă se va vărsa pe hîrtie...