Adrian Păunescu - Apel către caisă

Intrarea în caisă, pe-o ușă-ntredeschisă
Oricum e interzisă și-mi place s-o forțez,
Și tu îmi ești caisă și ușă-ntredeschisă,
Intrare interzisă, dar voi ajunge-n miez.

Din rouă și ispită, unite să promită,
Așa ești construită și tot așa te gust,
Tu nu lăsa vreo cale, spre templul fugii tale,
Nici poduri ireale, nici viaduct îngust.

Mă mîngâi și mă-nfurii, te știu sub paza gurii,
Minune a naturii, caisă din cais.
Să fie blestemată și axa de la roată
Cu care dintr-o dată pe tine te-am deschis,

Caișii sânt în floare și numai una moare
În neputința mare de a mai fi ce-a fost.
Mă rog de rădăcină la tine să revină
Și să te faci senină în feciorelnic rost,

Dar vai, e soarta scrisă și ce a fost caisă
E-acum femeie-nchisă ca fruct de larg consum.
Caisă luminoasă fugită de acasă,
Ce gânduri te apasă și ce mai faci acum?

De la căderea Romii mi te promit toți pomii,
Prin zările aromii și uneori exiști,
Te aurește luna, cu tine e totuna
Te pîrguie furtuna, dar ochii tăi sînt triști

Și nu știu cui i-aș cere cu ultima putere
Acum la încheiere să nu mi te mai dea.
Să nu-ți ating contururi, să nu-ți arăt huzururi,
Ci să rămîi de-a pururi virgină, dar a mea,

Mai bine cazi de-a dura, cum te-a ursit natura
Nu să te muște gura și laba mea de urs.
Eu contra poftei mele întinse pîn la stele
Cu-aroma ta în ele am și făcut recurs,

Tu ține ușa-nchisă, intrarea interzisă
Prea dulcea mea caisă, să te rîvnesc mereu.
Rămîi pe crengi la tine, acolo-i cel mai bine,
Și uită-mă pe mine, ca să mă uit și eu.