Sunt disperată și aș vrea să înjur, dar nu are sens, oricum e un monolog pustiu care nici măcar nu m-ar ajuta să mă simt mai bine și pe care evident nimeni nu o să-l citească ... un mesaj către nicăieri format din gînduri întrerupte și ridicole.
Ca să încep aceste rînduri a cam trecut vre-o jumate de oră...timpul meu pierdut...am căutat o melodie care să mă ajute să mă relaxez, niște imagini care ar trebui să-mi servească ca inspirație... dar Inspirație nu-i... și nu-i demult, de o zi, o săptămînă, jumate de an, aproape un an...Poate și era în unele momente, dar o alungam tot timpul, mă speriam de Ea, credeam că e ceva înșelător și că nu e posibil să se întoarcă, dar venea uneori, nu des...și mă aștepta...cuminte. Acum înțeleg că nu m-am folosit de moment, că ceea ce a trecut nu doar ca nu mai poate fi întors dar nu se poate repeta niciodată. Eram sigură că inspirația nu e în mine ci într-o oarecare persoană, în prima mea dragoste, în a doua, a treia...nu a mai fost...poate într-o persoană ce era mereu alături, de care eram nedespărțită, care îmi era și psiholog și enciclopedie de distracție și viață...de inspirație...dar nu sunt sigură...așa cum nu sunt sigură că exist... De cînd am descoperit că unicul lucru care mă transpune în ceea ce toți numesc viață, existență sunt aproximativ trei ani... de trei ani am aflat că Trebuie să scriu, că înnebunesc dacă nu o fac...și înebunesc... pentru că nu o pot face și nu am cui spune...și e bine că nu am cui spune...mai bine să înjur...fuck! Și e atît de umilitor că pierzîndu-mi inspirația nu pot scri nici o mică introducere la un referat de filosofie... a dracului de filosofie dacă nu îmi poate întoarce Inspirația...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu