Sunt prizoniera propriilor iluzii, propriilor gînduri și chiar libertatea nu îmi este cu putință să o simt din cauza propriilor piedici - a celor care nu există și nu pot să existe în afara imaginației mele.
E o durere imensă să trăiesc de pe o zi pe alta fără prieteni și fără dușmani, fără un suflet pereche care m-ar scoate din această veșnicie a singurătății...
Erau cîteva zile de cînd încercam o stare de nedescris, nu era o suferință tipică unor perioade de disperare, îmi otrăveam nu doar sufletul ci și trupul, mă trezeam din somn și simțeam un dezgust pentru mine, nu îmi puteam ierta alegerile, nu îmi găseam locul, eram sigură că trebuie să fiu în altă parte, să fac altceva, să fiu altcineva, dar era tîrziu, mult prea tîrziu pentru că destinul meu s-a născut înaintea mea și a hotărît totul... Astăzi însă sunt liberă și sunt hotărîtă să rămîn așa pînă cînd destinul nu mă va trezi la realitate...sau poate este ceva mai puternic decît soarta, mai puternic decît mine...