Tristețea sărbătorilor - Nicolae Dabija

Cîtă tristețe au în ele sărbătorile
știu numai florile.
Știe numai inima-n mine
cînd i-i dor, și nu știe de cine.

Ce ai, inimă?! - spune și mie
ți-i dor de cine n-ar trebui să-ți fie
Și ți-am spus inimă-soră, inimă-frate:
ce iubești tu - nu se mai poate!

Ochii aceia, ca niște ceruri clătinate de fagi -
n-u  t-r-e-b-u-i-e  să-ți fie dragi,
și gura cu mireasmă de fragă -
te rog, te implor: să nu-ți fie dragă!!!

De-atîtea ori ți-am spus - să nu-ți fie dor
decît de stele și de nor,
dar tu iubești floarea sărutată de moarte,
și-un suflet care-i mai departe decît departe.

Cîntă fanfara o serenadă uitată
în parcul întretăiat de lumini.
Atît de singur nu m-am simțit niciodată
ca-n mijlocu-acestei mulțimi.

Și nici măcar nu știu ce-aș putea să mai fac,
inima mea, să te împac?!
Am citit undeva o frază naivă și tristă
că fără durere dragoste nici nu există.

Cîtă tristețe au în ele sărbătorile
știu numai florile
și frunzele ce cad, lăsînd dîre-n lumine;
și mie mi-i dor, și nu știu de cine.