Și iar încep să mă gîndesc la tine neîncetat. Și tot ce se petrece încerc să îți povestesc imaginar într-un monolog prostesc... Vorbesc cu tine permanent, e absurd ceea ce fac pentru că în realitate ești la mii de km depărtare... și chiar de ai fi la un pas de mine nu ți-ar fi interesantă goliciunea sufletului meu... a trupului da.... aștepți cu nerăbdare și eu ca o proastă aș accepta, în speranța că macăr o fărîmă din sufletul meu se va dezgoli nedezlipindu-se de trup... Și ca să fiu cu totul sinceră, recunosc că, nici nu mi-am permis să mă gîndesc la asta, mă convingeam că e alegerea mea, dar foaia nu mă întreaba ce trebuie să aștern, îmi dezvăluie secretele fără rețineri și-mi trezește inconștientul de care nu mă mai pot ascunde...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu